4 decembrie

Miercuri, 4 decembrie 2024, Isaia 17:1-14

Dacă în capitolul precedent, profetul a vorbit din partea lui Dumnezeu împotriva Moabului din cauza îngâmfării lui, în capitolul 17, Isaia vorbește împotriva Damascului, capitala Siriei.

Regatul de Nord (Israel) se aliase cu Siria în intenția de a face față amenințării asiriene, însă profetul i-a avertizat că vor fi învinși: „Prorocie împotriva Damascului: „Iată, Damascul nu va mai fi o cetate, ci va ajunge un morman de dărâmături; cetățile Aroerului sunt părăsite, sunt date spre pășune turmelor, care se culcă nestingherite acolo.” (vers. 1-2)

Referindu-se la ziua distrugerii, profetul folosește de trei ori expresia „în ziua aceea” (vers. 4, 7 și 9). Pentru fiecare om va fi în viitor o zi a încercării, de un fel sau de altul. Nu toate zilele sunt la fel. În ziua aceea a încercării nimeni nu se poate ascunde. Astăzi este bine, însă în ziua aceea nu va mai fi. Astăzi suntem sănătoși, însă în ziua aceea nu vom mai fi. Oamenii fac greșeala să creadă că întotdeauna vor fi la fel de bine ca astăzi.

În ziua aceea, peste capitala Siriei urma să vină nenorocirea. Dumnezeu o vedea, ei încă nu. Ce ar fi făcut dacă ar fi crezut în profeția lui Isaia? S-ar fi rugat pentru iertare, ar fi postit pentru mântuire, s-ar fi disciplinat să-și schimbe viața spre sfințire…

Dar nu au făcut nimic din toate acestea. Dumnezeu Și-a făcut din nou datoria și i-a informat, i-a avertizat și, în final, i-a amenințat. Locuitorii Damascului nu au crezut, însă în ziua aceea a venit nenorocirea peste ei și a rămas menționat în istorie că cei mai mulți au fost uciși.

Să ne aplecăm cu responsabilitate la glasul lui Dumnezeu care ne vorbește prin Biblie. Să ne cercetăm viața, să ne schimbăm viața, să ne sfințim viața. Ziua aceea va veni oricum, însă unii vor fi distruși și alții scăpați. Toți oamenii au dreptul acum să aleagă, iar în ziua aceea vor rămâne doar consecințele. Să ne rugăm pentru apropiere de Dumnezeu, pentru sfințirea vieții și pentru abandonarea lumii și a poftelor și priorităților ei.

Pastor Luigi Mițoi

Wednesday, December 4, 2024 – Isaiah 17:1-14

If, in the previous chapter, the prophet spoke on behalf of God against Moab because of its arrogance, in chapter 17, Isaiah speaks against Damascus, the capital of Syria.

The Northern Kingdom (Israel) had allied with Syria in an attempt to face the Assyrian threat, but the prophet warned them that they would be defeated:
“A prophecy against Damascus: ‘See, Damascus will no longer be a city but will become a heap of ruins. The cities of Aroer will be deserted and left to flocks, which will lie down, with no one to make them afraid.’” (verses 1-2)

Referring to the day of destruction, the prophet uses the expression “in that day” three times (verses 4, 7, and 9). For every person, there will be a day of testing in the future, of one kind or another. Not all days are the same. On that day of trial, no one can hide. Today things are good, but on that day they will not be. Today we are healthy, but on that day we will not be. People make the mistake of believing that things will always remain as good as they are today.

On that day, disaster was to come upon the capital of Syria. God saw it; they did not yet. What would they have done if they had believed in Isaiah's prophecy? They would have prayed for forgiveness, fasted for salvation, and disciplined themselves to change their lives toward holiness.

But they did none of these things. God once again fulfilled His duty by informing them, warning them, and ultimately threatening them. The inhabitants of Damascus did not believe, but on that day, disaster came upon them, and history records that most of them were killed.

Let us responsibly heed the voice of God as He speaks to us through the Bible. Let us examine our lives, change our lives, and sanctify our lives. That day will come regardless, but some will be destroyed while others will be saved. Right now, all people have the right to choose, but on that day, only the consequences will remain. Let us pray for closeness to God, for the sanctification of our lives, and for abandoning the world and its desires and priorities.