17 martie

Luni, 17 martie 2025, Plângerile lui Ieremia 1:1-22

Ieremia a scris această carte imediat după distrugerea Ierusalimului, cel mai probabil înainte de a fi dus în Egipt. El vede împlinirea mesajului de judecată al lui Dumnezeu pe care l-a anunţat timp de 40 de ani. Acum are sufletul topit de durere, fiind martor neputincios la împlinirea acelor profeţii pe care evreii le-au dispreţuit în nebunia lor. Ierusalimul, Templul… marea lui iubire era transformată în dărâmături. Totul era sinistru şi o tăcere înspăimântătoare domina văzduhul. Cântecele de odinioară erau ascunse doar în inima profetului şi a supravieţuitorilor vinovaţi şi duşi robi în Babilon: ,,Vai! Cum stă părăsită acum cetatea aceasta atât de plină de popor altădată! A rămas ca o văduvă! Ea, care altădată era mare între neamuri, fruntaşă printre ţări, a ajuns roabă astăzi!” (vers. 1)

Nu mai este slavă! Păcatul a transformat slava în ruşine şi ruină. Dumnezeu parcă este atât de departe! Deşi pare dezinteresat, Dumnezeu este cel mai îndurerat!

Cartea aceasta are cinci capitole şi primele patru sunt expresia durerii şi amărăciunii manifestată prin jale, bocet şi vaiete. Al cincilea capitol este o rugăciune, o rugăciune pe care Dumnezeu o va auzi.

Ieremia a fost martor la răbdarea lui Dumnezeu cu poporul Său. Apoi a fost martor la încercarea repetată a lui Dumnezeu de a-l convinge să nu păcătuiască. Apoi a fost martor la atenţionarea, avertizarea şi, în final, ameninţarea lui Dumnezeu, însă Iuda a fost de-a dreptul surd. Mândria, idolatria şi răzvrătirea i-au luat minţile şi a surzit în raport cu Dumnezeu.

Există câteva versete în primul capitol de un dramatism greu de suportat: ,,Greu a păcătuit Ierusalimul! De aceea a ajuns de scârbă. Toţi cei ce-l preţuiau îl dispreţuiesc acum, văzându-i goliciunea, şi el însuşi se întoarce în altă parte şi oftează. Necurăţia stătea lipită pe poala hainei lui şi nu se gândea la sfârşitul său. A căzut greu de tot. Nimeni nu-l mângâie. „Vezi-mi ticăloşia, Doamne, căci iată ce semeţ este vrăjmaşul!” Domnul este drept, căci m-am răzvrătit împotriva poruncilor Lui. Ascultaţi, toate popoarele, şi vedeţi-mi durerea! Fecioarele şi tinerii mei s-au dus în robie.” (vers. 8-9, 18)

Câtă durere este înghesuită în aceste scurte vaiete: 

– ,,greu a păcătuit Ierusalimul!”

– ,,a ajuns de scârbă”

– ,,a căzut greu de tot”

– ,,nimeni nu-l mângâie”

– „vezi-mi ticăloşia, Doamne”

Sute de ani i-a luat lui Dumnezeu să-i aducă pe urmaşii credinciosului Avraam în Canaan şi acum i-a împrăştiat cu mâna Lui. Păcatul şi nebunia lor au devenit insuportabile pentru sfinţenia lui Dumnezeu: „O, voi, care treceţi pe lângă mine, priviţi şi vedeţi dacă este vreo durere ca durerea mea, ca durerea cu care m-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse!!” (vers. 12)

Mesajul cărţii este străbătut de trei idei de bază, prima dintre ele fiind prezentă şi în capitolul unu. Ea surprinde bocetul pentru Ierusalimul dărâmat. Dumnezeu S-a ţinut de cuvânt după 40 de ani de chemare la pocăinţă. Lipsa pocăinţei a atras asupra evreilor pedeapsa cruntă. În durerea lui verbalizată, Ieremia vorbeşte când în nume personal, când în numele cetăţenilor Ierusalimului, când în numele cetăţii însăşi.

Să luăm această lecţie de viaţă în mod personal şi, în rugăciunea care urmează, să luăm noi hotărâri. Este atât de frumos cerul, veşnicia! Să ne rugăm ca să putem ajunge acolo!

Pastor Luigi Mițoi

Monday, March 17, 2025, Lamentations of Jeremiah 1:1-22

Jeremiah wrote this book immediately after the destruction of Jerusalem, most likely before being taken to Egypt. He witnesses the fulfillment of God’s message of judgment, which he had proclaimed for 40 years. Now his soul is melted with sorrow, as he helplessly watches the fulfillment of those prophecies that the Israelites had despised in their folly. Jerusalem, the Temple… his great love was reduced to ruins. Everything was bleak, and an eerie silence dominated the air. The songs of old were now hidden only in the heart of the prophet and the guilty survivors who had been taken captive to Babylon: “How deserted lies the city, once so full of people! How like a widow is she, who once was great among the nations! She who was queen among the provinces has now become a slave!” (v. 1)

There is no more glory! Sin has turned glory into shame and ruin. God seems so far away! Though He appears indifferent, He is the most sorrowful of all!

This book consists of five chapters, the first four expressing sorrow and bitterness through lamentation, mourning, and wailing. The fifth chapter is a prayer—a prayer that God will hear.

Jeremiah witnessed God's patience with His people. Then, he witnessed God's repeated attempts to convince them not to sin. He also witnessed God's warnings, admonitions, and ultimately, His threats. But Judah was completely deaf to them. Pride, idolatry, and rebellion had clouded their minds, making them deaf to God.

There are a few verses in the first chapter that are unbearably dramatic:

“Jerusalem has sinned greatly and so has become unclean. All who honored her despise her, for they have seen her nakedness; she herself groans and turns away. Her filthiness clung to her skirts; she did not consider her future. Her fall was astounding; there was none to comfort her. 'Look, Lord, on my affliction, for the enemy has triumphed.' The Lord is righteous, yet I rebelled against his command. Listen, all you peoples; look on my suffering. My young men and young women have gone into exile.” (vv. 8-9, 18)

How much sorrow is packed into these short cries of lamentation:

• “Jerusalem has sinned greatly!”
• “She has become unclean.”
• “Her fall was astounding.”
• “There was none to comfort her.”
• “Look, Lord, on my affliction.”

It took God hundreds of years to bring the descendants of faithful Abraham into Canaan, and now He has scattered them with His own hand. Their sin and folly had become unbearable to God’s holiness: “Is it nothing to you, all you who pass by? Look around and see. Is any suffering like my suffering that was inflicted on me, that the Lord brought on me in the day of his fierce anger?” (v. 12)

The message of this book is woven around three fundamental ideas, the first of which is present in the first chapter. It captures the lament for the ruined Jerusalem. God kept His word after 40 years of calling them to repentance. Their lack of repentance brought upon them severe punishment. In his sorrowful lament, Jeremiah speaks sometimes in his own name, sometimes in the name of Jerusalem’s citizens, and sometimes in the name of the city itself.

Let us take this lesson personally and, in the prayer that follows, make new commitments. Heaven, eternity—it is all so beautiful! Let us pray that we may reach it!