6 februarie

Joi, 6 februarie 2025, Ieremia 15:1-21

Atât de ofensat a fost Dumnezeu pe poporul Său încât a făcut o afirmație greu de înțeles: ,,Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!” (vers. 1)

Dumnezeu l-a chemat pe Ieremia să vorbească unui popor răzvrătit, însă în acelaşi timp i-a interzis să mijlocească pentru el: ,,Tu însă nu mijloci pentru poporul acesta, nu înălţa nici cereri, nici rugăciuni pentru ei şi nu stărui pe lângă Mine; căci nu te voi asculta!” (Ier. 7:16)

Este impresionantă compasiunea cu care profetul se identifica cu oamenii vinovaţi din Iuda. Pe de o parte, Îl iubeşte mult pe Dumnezeu, însă pe de cealaltă parte îi iubeşte pe concetăţenii lui şi suferă împreună cu ei. În relaţia cu Dumnezeu, Ieremia era un profet, însă în relaţia cu concetăţenii lui era un patriot. Atât de mare i-a fost chinul sufletesc amplificat de tensiunea dintre păcatul poporului şi sfinţenia lui Dumnezeu, încât a ajuns să-şi blesteme ziua în care s-a născut: „Blestemată să fie ziua când m-am născut! Ziua în care m-a născut mama să nu fie binecuvântată!” (20:7)

Dumnezeu i-a dat un mesaj profetic care l-a făcut urât de popor: ,,M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea îşi bate joc de mine. Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie şi apăsare!” Aşa încât Cuvântul Domnului îmi aduce numai ocară şi batjocură toată ziua. Căci aud vorbele rele ale multora, spaima care domneşte împrejur. „Învinuiţi-l”, strigă ei. „Haidem să-l învinuim!” Toţi cei ce trăiau în pace cu mine pândesc să vadă dacă mă clatin şi zic: „Poate că se va lăsa prins, vom pune mâna pe el şi ne vom răzbuna pe el!” (vers. 7-8, 10)

Ieremia a fost singur, necăsătorit, fără să aibă cu cine împărtăşi greutăţile slujirii: ,,Vai de mine, mamă, că m-ai născut pe mine, om de ceartă şi de pricină pentru toată ţara! Nu iau cu împrumut, nici nu dau cu împrumut, şi totuşi toţi mă blestemă!” (vers. 10)

A fost urât de cei din jur, tratat ca trădător, aruncat în temniţă şi în groapă cu noroi: ,,Atunci, căpeteniile au zis împăratului: „Omul acesta ar trebui omorât! Căci înmoaie inima oamenilor de război care au mai rămas în cetatea aceasta şi a întregului popor, ţinându-le asemenea cuvântări; omul acesta nu urmăreşte binele poporului acestuia şi nu-i vrea decât nenorocirea.” Atunci, ei au luat pe Ieremia şi l-au aruncat în groapa lui Machia, fiul împăratului, care se afla în curtea temniţei, şi au coborât în ea pe Ieremia cu funii. În groapă nu era apă, dar era noroi, şi Ieremia s-a afundat în noroi.” (38:4, 6)

Înţelegând răzvrătirea, răutatea şi nebunia acestui popor, nu este de mirare că Dumnezeu a făcut afirmaţia din versetul 1: „Domnul mi-a zis: „Chiar dacă Moise şi Samuel s-ar înfăţişa înaintea Mea, tot n-aş fi binevoitor faţă de poporul acesta. Izgoneşte-l dinaintea Mea, ducă-se!”

Ieremia nu a avut chemarea lui Moise sau Samuel, însă viaţa lui s-a derulat în mijlocul tensiunii dintre sfinţenia lui Dumnezeu şi răzvrătirea şi idolatria poporului.

Aici suntem şi noi, între sfinţenia lui Dumnezeu şi destrăbălarea lumii în mijlocul căreia trăim. Putem simţi compasiune manifestând-o prin evanghelizare şi misiune, sau indiferenţă manifestată prin nepăsare şi religie. Să ne rugăm pentru capacitatea de a simţi inima lui Dumnezeu şi nevoia oamenilor din jurul nostru. Să plângem şi noi ca Ieremia. Să ne rugăm Domnului pentru o viaţă împărţită între El şi oameni, între evanghelizare şi închinare.

Pastor Luigi Mițoi

Thursday, February 6, 2025 – Jeremiah 15:1-21

God was so offended by His people that He made a statement difficult to comprehend: “Then the Lord said to me: ‘Even if Moses and Samuel were to stand before me, my heart would not go out to this people. Send them away from my presence! Let them go!’” (v. 1)

God called Jeremiah to speak to a rebellious people, yet at the same time, He forbade him from interceding for them: “So do not pray for this people nor offer any plea or petition for them; do not plead with me, for I will not listen to you.” (Jer. 7:16)

What is striking is the deep compassion with which the prophet identified with the guilty people of Judah. On one hand, he deeply loved God, but on the other hand, he loved his fellow countrymen and suffered alongside them. In his relationship with God, Jeremiah was a prophet, but in his relationship with his people, he was a patriot. His inner turmoil, intensified by the tension between the people’s sin and God’s holiness, became so great that he cursed the day he was born: “Cursed be the day I was born! May the day my mother bore me not be blessed!” (Jer. 20:14)

God gave him a prophetic message that made the people despise him: “You deceived me, Lord, and I was deceived; you overpowered me and prevailed. I am ridiculed all day long; everyone mocks me. Whenever I speak, I cry out, proclaiming violence and destruction. So the word of the Lord has brought me insult and reproach all day long. I hear many whispering, ‘Terror on every side! Denounce him! Let’s denounce him!’ All my friends are waiting for me to slip, saying, ‘Perhaps he will be deceived; then we will prevail over him and take our revenge on him.’” (vv. 7-8, 10)

Jeremiah was alone, unmarried, with no one to share the burdens of his ministry: “Alas, my mother, that you gave me birth, a man with whom the whole land strives and contends! I have neither lent nor borrowed, yet everyone curses me.” (v. 10)

He was hated by those around him, treated as a traitor, thrown into prison, and cast into a pit of mud: “Then the officials said to the king, ‘This man should be put to death. He is discouraging the soldiers who are left in this city, as well as all the people, by the things he is saying to them. This man is not seeking the good of these people but their ruin.’ So they took Jeremiah and put him into the cistern of Malkijah, the king’s son, which was in the courtyard of the guard. They lowered Jeremiah by ropes into the cistern; it had no water in it, only mud, and Jeremiah sank down into the mud.” (Jer. 38:4, 6)

Understanding the rebellion, wickedness, and madness of this people, it is no wonder that God made the statement in verse 1: “Then the Lord said to me: ‘Even if Moses and Samuel were to stand before me, my heart would not go out to this people. Send them away from my presence! Let them go!’”

Jeremiah did not have the calling of Moses or Samuel, yet his life unfolded in the midst of the tension between God’s holiness and the people’s rebellion and idolatry.

We are in a similar position—between the holiness of God and the depravity of the world we live in. We can respond with compassion, expressed through evangelism and mission, or with indifference, shown through apathy and empty religion. Let us pray for the ability to feel God’s heart and the needs of those around us. Let us weep like Jeremiah. Let us pray for a life divided between God and people, between evangelism and worship.