27 martie

Miercuri, 27 martie 2024, Iov 11:1-20 – Cuvântul lui Țofar către Iov 

Fiind deprimat și chinuit de boală, Iov avea nevoie de înțelegere și de încurajare. Cei trei așa-ziși prieteni ai lui Iov nu l-au consolat; dimpotrivă, l-au acuzat, mărindu-i astfel suferința. Ei foloseau prejudecățile lor culturale în numele lui Dumnezeu, fără să se gândească că toți oamenii ar trebui să fie pedepsiți fizic pentru păcatele lor.

Țofar a fost cel mai insensibil și nemilos dintre ,,prietenii” lui. Numele lui înseamnă ,,șiret”, ,,ciripit”, ,,palavragiu”. Pentru că Iov și-a susținut nevinovăția și a spus despre Dumnezeu că-i chinuie pe oameni, Țofar i-a vorbit foarte, foarte dur lui Iov. El rostește o cuvântare nepotrivită, necuviincioasă la adresa lui Iov, dând dovadă de mândrie și aroganță, și asta cu atât mai mult cu cât era cel mai tânăr dintre cei trei și, prin urmare, cel mai neexperimentat.

Țofar proclamă înțelepciunea lui Dumnezeu și îi spune lui Iov că este nebun, asemenea unui măgăruș. L-a învinuit pe Iov că spune lucruri deșarte și i-a cerut să renunțe la practicile rele (cap. 11). A dat de înțeles că Iov era rău și că își găsea plăcerea în păcat (cap. 20). El îi sugerează lui Iov să se pocăiască pentru ca Dumnezeu să-l poată ierta.

Cele trei discursuri ale prietenilor lui Iov nu i-au adus nici o mângâiere și nici o perspectivă de a rezolva problema lui. Ei l-au acuzat de păcat fără să aibă nici măcar o dovadă că a păcătuit. Și-au asumat doar faptul că atunci când un om are o suferință, aceasta se constituie într-o pedeapsă divină pentru păcat. Ei nu au putut accepta faptul că nu întotdeauna suferința este o pedeapsă divină pentru păcat.

Lecția de viață din acest pasaj ne recomandă o stare de cercetare sincere și responsabilă.

• De câte ori am gândit în felul acesta, văzând suferința celor care au suferit între noi?
• Ce dovezi am avut că persoana în suferință a păcătuit?
• Dacă așa am gândit cu privire la alții, de ce Dumnezeu nu ne-a administrat și nouă suferința pentru păcatele pe care le-am făcut?
• Acest subiectivism, asociat cu îndrănzeala de a-i judeca pe alții în absența dovezilor, se constituie în păcatul judecății și al mândriei.
• Cunoaștem noi gândurile, simțămintele și inimile oamenilor?
• Dacă totuși le-am cunoaște, cum ne permitem să-i judecăm noi pe frați?
• Ne-a chemat Dumnezeu pe noi să ne judecăm frații?
• Nu suntem noi doar niște muritori imperfecți ca și ei?
• Pocăința pe care am experimentat-o nu ne-a condus nici măcar la această înțelegere elementară că numai Dumnezeu este Judecătorul oamenilor?

Numai El dă viață, numai El iartă, numai El judecă, numai El hotărăște clipa morții, numai El știe dacă un om va merge în Rai sau în Iad. Numai El! Numai El! Numai El!

Să ne rugăm pentru două lucruri:

1. Dumnezeu să ne ierte pentru păcatele judecății și mândriei.

2. Dumnezeu să ne dea putere să ne judecăm pe noi înșine, iar pe ceilalți opt miliarde de oameni să-i lăsăm în mâna atotputernică a lui Dumnezeu! Numai El este Dumnezeu!

Pastor Luigi Mițoi

Wednesday, March 27, 2024: Job 11:1-20 –Zophar’s Words to Job

Depressed and tormented by illness, Job needed understanding and encouragement. Job’s three so-called friends did not console him; on the contrary, they accused him, thus increasing his suffering. They used their cultural prejudices in the name of God, without considering that all people should be physically punished for their sins.

Zophar was the most insensitive and merciless among Job’s “friends.” His name means “sly,” “chirper,” “chatterer.” Because Job maintained his innocence and said that God torments people, Zophar spoke to Job very, very harshly. He delivered an inappropriate, disrespectful speech to Job, showing pride and arrogance, even though he was the youngest of the three and, therefore, the most inexperienced.

Zophar proclaimed the wisdom of God and told Job that he was foolish, like a wild donkey. He accused Job of speaking vain things and asked him to give up evil practices (chapter 11). He implied that Job was wicked and found pleasure in sin (chapter 20). He suggested to Job that he should repent so that God could forgive him.

The three speeches of Job’s friends brought him no comfort or perspective on solving his problem. They accused him of sin without having any evidence of his sinning. They merely assumed that when a person is suffering, it constitutes divine punishment for sin. They could not accept the fact that suffering is not always divine punishment for sin.

The life lesson from this passage recommends a state of sincere and responsible investigation.

• How often do we think this way when we see the suffering of those among us?
• What evidence do we have that the suffering person has sinned?
• If we think this way about others, why has God not also administered suffering to us for the sins we have committed?
• This subjectivism, associated with the audacity to judge others in the absence of evidence, constitutes the sin of judgment and pride.
• Do we know the thoughts, feelings, and hearts of people?
• Even if we did know them, how do we allow ourselves to judge our brothers?
• Has God called us to judge our brothers?
• Are we not just imperfect mortals like them?

Has the repentance we experienced not even led us to this basic understanding that only God is the Judge of people?

Only He gives life, only He forgives, only He judges, only He decides the moment of death, only He knows whether a person will go to Heaven or Hell. Only He! Only He! Only He!

Let us pray for two things:

1. God to forgive us for the sins of judgment and pride.
2. God to give us the strength to judge ourselves, and to leave the other eight billion people in the almighty hands of God! Only He is God!