16 octombrie

Joi, 16 octombrie 2025, Ioan 12:1–50

Capitolul 12 marchează începutul sfârșitului în viața umană a Mântuitorului, făcând trecerea de la slujirea publică la pregătirea Sa pentru moarte (cap. 13–21).

După miracolul învierii lui Lazăr, popularitatea Mântuitorului crește foarte mult și liderii evrei hotărăsc să-L ucidă.

Evenimentele se precipită și devin tot mai evidentă tensiunea dintre credință și împietrire, lumină și întuneric, slavă și cruce, Israel și neamuri.

1.     Mântuitorul este uns pentru moarte – o închinare foarte scumpă (vers. 1–8)
„Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Isus și I-a șters picioarele cu părul ei și s-a umplut casa de mirosul mirului.” (vers. 3)
Generozitatea Mariei se așază în conflict cu ipocrizia lui Iuda, care, invocând grija pentru săraci, minimalizează gestul profetic al Mariei. Domnul însă îi ia apărarea Mariei: „Las-o în pace; ea a păstrat mirul acesta pentru ziua îngropării Mele.” (vers. 7)

2.     Intrarea triumfală în Ierusalim (vers. 9–19)
Mântuitorul este recunoscut ca Împărat, dar mulțimea nu înțelege deloc natura Împărăției Sale: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (vers. 13)
Domnul intră în Ierusalim ca Împărat, dar nu pe cal de război, ci pe măgăruș – semn al păcii și împlinire a profeției din Zaharia 9:9. Popularitatea Domnului a crescut și datorită învierii incredibile a lui Lazăr: „Preoții cei mai de seamă au hotărât să omoare și pe Lazăr, căci din pricina lui mulți iudei plecau de la ei și credeau în Isus.” (vers. 10–11)
Invidia și concurența întunecă mintea omului. Conducătorii evrei, care ar fi trebuit să fie cei mai spirituali oameni, s-au hotărât să-l omoare pe Lazăr, care tocmai fusese înviat de Domnul, fără ca acest om să fie vinovat în vreun fel. O mărturie spirituală puternică provoacă atât atracție, cât și împotrivire: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.” (2 Tim. 3:12)

3.     Grecii care vor să-L vadă pe Isus (vers. 20–26)
Căutarea grecilor indică universalitatea mântuirii. Mântuitorul declară: „A sosit ceasul să fie proslăvit Fiul omului.” (vers. 23)
Moartea Domnului va aduce rod deplin – o chemare mondială: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” (vers. 24)
Impactul Evangheliei vine prin jertfă, prin evanghelizare și misiune, nicidecum prin auto-conservare: „Dacă Îmi slujește cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu.” (vers. 26)

4.     Isus anunță ceasul glorificării (vers. 27–36)
„Tată, proslăvește Numele Tău!” (vers. 28)
Crucea este locul glorificării lui Dumnezeu. Tensiunea interioară a Mântuitorului este generată de misterioasa dualitate – umanitate și divinitate: „Acum are loc judecata lumii acesteia… stăpânitorul… va fi aruncat afară.” (vers. 31); „Când voi fi înălțat… îi voi atrage pe toți la Mine.” (vers. 32–33)

5.     Necredința mulțimii și judecata (vers. 37–50)
Deși văd multe semne, oamenii nu cred: „Cine Mă respinge și nu primește cuvintele Mele are cine să-l judece…” (vers. 48)
Alții „au crezut”, dar frica de oameni și consecințe i-a oprit să mărturisească:
„Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El; dar de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă.” (vers. 42–43)

Cuvântul lui Hristos nu e opțional; el mântuiește pe cei ce-L primesc și îi va judeca pe cei ce-L refuză.

Ioan 12 este un capitol în care parfumul închinării se împletește cu mirosul morții, iar lumina slavei divine strălucește în umbra crucii. Așteptările noastre despre Dumnezeu trebuie corectate de Scriptură — domnia lui Isus e prin cruce, nu prin sabie.

Pentru că Mântuitorul nostru domnește prin jertfă, nu prin forță, să ne rugăm și să ne smerim și noi înaintea Domnului, cerându-I un duh blând și liniștit.

Pastor Luigi Mițoi

Thursday, October 16, 2025 – John 12:1–50

Chapter 12 marks the beginning of the end of the Savior’s earthly life, transitioning from His public ministry to His preparation for death (chs. 13–21).

After the miracle of Lazarus’s resurrection, the Savior’s popularity increases greatly, and the Jewish leaders decide to kill Him.

Events begin to unfold rapidly, and the tension becomes increasingly evident between faith and hardness of heart, light and darkness, glory and the cross, Israel and the nations.

1.     The Savior is anointed for burial – an act of costly worship (vv. 1–8)
“Then Mary took about a pint of pure nard, an expensive perfume; she poured it on Jesus’ feet and wiped His feet with her hair. And the house was filled with the fragrance of the perfume.” (v. 3)
Mary’s generosity stands in contrast with Judas’s hypocrisy, who, under the pretense of caring for the poor, criticizes her prophetic act. Yet the Lord defends Mary: “Leave her alone,” Jesus replied. “It was intended that she should save this perfume for the day of My burial.” (v. 7)

2.     The triumphal entry into Jerusalem (vv. 9–19)
The Savior is acknowledged as King, but the crowd does not understand the nature of His Kingdom: “Hosanna! Blessed is He who comes in the name of the Lord! Blessed is the King of Israel!” (v. 13)
The Lord enters Jerusalem as King, not on a warhorse but on a donkey—a sign of peace and a fulfillment of Zechariah 9:9. The Lord’s popularity also increased because of Lazarus’s incredible resurrection: “So the chief priests made plans to kill Lazarus as well, for on account of him many of the Jews were going over to Jesus and believing in Him.” (vv. 10–11)
Envy and competition darken the human mind. The Jewish leaders, who should have been the most spiritual people, decided to kill Lazarus—the man whom the Lord had just raised from the dead—though he had done nothing wrong. A strong spiritual testimony provokes both attraction and opposition: “In fact, everyone who wants to live a godly life in Christ Jesus will be persecuted.” (2 Timothy 3:12)

3.     The Greeks who wish to see Jesus (vv. 20–26)
The Greeks’ request points to the universality of salvation. The Savior declares: “The hour has come for the Son of Man to be glorified.” (v. 23)
The Lord’s death will bear abundant fruit—a worldwide calling: “Very truly I tell you, unless a kernel of wheat falls to the ground and dies, it remains only a single seed. But if it dies, it produces many seeds.” (v. 24)
The impact of the Gospel comes through sacrifice, through evangelism and mission—not through self-preservation: “Whoever serves Me must follow Me; and where I am, My servant also will be.” (v. 26)

4.     Jesus announces the hour of His glorification (vv. 27–36)
“Father, glorify Your name!” (v. 28)
The cross is the place where God is glorified. The inner tension of the Savior reflects His mysterious dual nature—humanity and divinity: “Now is the time for judgment on this world; now the prince of this world will be driven out.” (v. 31); “And I, when I am lifted up from the earth, will draw all people to Myself.” (vv. 32–33)

5.     The unbelief of the crowd and the coming judgment (vv. 37–50)
Even though they saw many signs, the people still did not believe: “There is a judge for the one who rejects Me and does not accept My words.” (v. 48)
Others “believed,” but fear of people and of consequences kept them silent: “Yet at the same time many even among the leaders believed in Him. But because of the Pharisees they would not openly acknowledge their faith for fear they would be put out of the synagogue.” (vv. 42–43)

The Word of Christ is not optional—it saves those who receive it and will judge those who reject it.

John 12 is a chapter where the fragrance of worship mingles with the scent of death, and the light of divine glory shines amid the shadow of the cross. Our expectations about God must be corrected by Scripture—Jesus’ reign is through the cross, not through the sword.

Because our Savior reigns through sacrifice, not through force, let us also pray and humble ourselves before the Lord, asking Him for a gentle and quiet spirit.