8 octombrie

Miercuri, 8 octombrie 2025, Ioan 4:1-54

Dacă în capitolul 3 Mântuitorul vorbește cu Nicodim, un bărbat iudeu, fariseu, învățat și respectat, în capitolul 4 El Se adresează unei femei samaritene, de condiție modestă și cu o viață morală compromisă.

Faptul că în ambele capitole este prezentată convertirea unei persoane ne convinge de universalitatea Evangheliei: mesajul mântuirii este pentru toți – pentru cei religioși și respectabili, dar și pentru cei marginalizați.

Samaria era o regiune între Iudeea și Galileea, locuită de samariteni, urmași ai evreilor amestecați cu popoare păgâne în urma exilului asirian (2 Împărați 17:24). Relația dintre evrei și samariteni era tensionată, evreii îi considerau pe samariteni ca fiind necurați.

Samaritenii acceptau doar Pentateuhul și aveau propriul loc de închinare pe muntele Garizim, în opoziție cu Templul din Ierusalim.

1. Isus și femeia samariteană (vers. 1–26)

Femeia samariteană era o persoană marginalizată social, drept pentru care a mers la fântână să ia apă la amiază (vers. 6), doar pentru a evita rușinea socială, disprețul și ironiile femeilor din cetate.

Iudeii din Iudeea și Galileea mergeau pe ocolite pentru a nu trece prin Samaria, dar Isus „trebuia să treacă prin Samaria” (vers. 4).

„Acolo se afla fântâna lui Iacov. Isus, ostenit de călătorie, ședea lângă fântână. Era cam pe la ceasul al șaselea” (vers. 6). Isus avea câteva motive să nu intre în vorbă cu femeia aceasta.

(a) Era femeie, și în cultura iudaică, un rabin neînsoțit nu vorbea în public cu o femeie.
(b) Era samariteană, un popor disprețuit etnic și mai ales religios.
(c) Avea o reputație morală dubioasă – avusese „cinci bărbați” (vers. 18).

Mântuitorul depășește toate prejudecățile culturale și inițiază dialogul cu samariteana (vers. 7–9): „A venit o femeie din Samaria să scoată apă. «Dă-Mi să beau», i-a zis Isus.” (vers. 7)

Surprinsă, femeia L-a întrebat: „Cum Tu, iudeu, ceri să bei de la mine, femeie samariteancă?” Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.” (vers. 9)

Conversația trece rapid de la nevoile fizice la cele spirituale – o metodă pedagogică profundă: „Doamne”, I-a zis femeia, „văd că ești proroc.” (vers. 19).

Samariteanca L-a cunoscut pe Isus mai întâi ca iudeu, apoi ca proroc și în final ca Dumnezeu.

2. Mărturia femeii și reacția samaritenilor (vers. 27–42)

Când a înțeles cu cine vorbește, femeia a prins curaj și a pus o întrebare ascunsă demult în sufletul ei: „…unde trebuie să se închine oamenii.” (vers. 20)

Cine ar fi crezut că o femeie de condiția ei este interesată de închinare!? Ce ușor este să-i judecăm pe oameni! Domnul n-a judecat-o și ea s-a simțit liberă să pună întrebări.

Ceea ce s-a întâmplat depășește orice imaginație. Această femeie care se ascundea de consoartele ei aleargă acum în oraș și spune tuturor ce i s-a întâmplat. Nu a avut nevoie de teologie, studii superioare… doar de propria ei mărturie: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut. Nu cumva este acesta Hristosul?” (vers. 29). Păcătoasa retrasă devine misionar public.

„Mulți samariteni din cetatea aceea au crezut în Isus din pricina mărturiei femeii, care zicea: «Mi-a spus tot ce am făcut.»” (vers. 39)

Mai târziu, oamenii din oraș au mărturisit experiența convertirii lor: „Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci pentru că L-am auzit noi înșine…” (vers. 42)

3. Vindecarea fiului unui slujbaș împărătesc (vers. 43–54)

Credința adevărată se bazează pe Cuvântul lui Cristos, nu pe semne: „Omul a crezut cuvintele pe care i le spusese Isus și a pornit la drum.” (vers. 50)

Slujbașul, confruntat cu boala fiului său, manifestă credință autentică – ia Cuvântul lui Isus ca fiind suficient. Credința adevărată se bazează pe cuvântul Mântuitorului, nu pe semne.

Fiul slujbașului a fost vindecat „în ceasul acela” (vers. 52–53).

Dregătorul cere o minune, dar Domnul îl provoacă la credință. Credința lui crește progresiv: de la cerere, la ascultare, la confirmare și la mărturie (vers. 53).

Mântuitorul depășește barierele sociale și etnice. El oferă mântuire femeii samaritene – un gest de mare har pentru contextul vremii (Galateni 3:28).

Să ne rugăm pentru credință și pentru curajul de a-L mărturisi tuturor oamenilor pe care îi întâlnim.

Pastor Luigi Mițoi

Wednesday, October 8, 2025, John 4:1-54

If in chapter 3 the Savior speaks with Nicodemus, a Jewish man, Pharisee, learned and respected, in chapter 4 He addresses a Samaritan woman, of modest condition and with a compromised moral life.

The fact that in both chapters the conversion of a person is presented convinces us of the universality of the Gospel: the message of salvation is for all – for the religious and respectable, but also for the marginalized.

Samaria was a region between Judea and Galilee, inhabited by Samaritans, descendants of Jews mixed with pagan peoples after the Assyrian exile (2 Kings 17:24). The relationship between Jews and Samaritans was tense; the Jews considered the Samaritans unclean.

The Samaritans accepted only the Pentateuch and had their own place of worship on Mount Gerizim, in opposition to the Temple in Jerusalem.

1. Jesus and the Samaritan Woman (vv. 1–26)

The Samaritan woman was socially marginalized, which is why she went to the well to draw water at noon (v. 6), only to avoid social shame, scorn, and the mockery of the women of the town.

The Jews of Judea and Galilee would take detours to avoid passing through Samaria, but “he had to go through Samaria” (v. 4).

“Jacob’s well was there, and Jesus, tired as he was from the journey, sat down by the well. It was about noon.” (v. 6). Jesus had several reasons not to speak with this woman.

(a) She was a woman, and in Jewish culture, an unaccompanied rabbi did not speak publicly with a woman.
(b) She was a Samaritan, a people despised ethnically and especially religiously.
(c) She had a dubious moral reputation – she had had “five husbands” (v. 18).

The Savior overcame all cultural prejudices and initiated a dialogue with the Samaritan woman (vv. 7–9): “When a Samaritan woman came to draw water, Jesus said to her, ‘Will you give me a drink?’” (v. 7)

Surprised, the woman asked Him: “You are a Jew and I am a Samaritan woman. How can you ask me for a drink?” (For Jews do not associate with Samaritans.) (v. 9)

The conversation quickly shifted from physical needs to spiritual ones – a profound pedagogical method: “Sir,” the woman said, “I can see that you are a prophet.” (v. 19)

The Samaritan woman first recognized Jesus as a Jew, then as a prophet, and finally as God.

2. The Woman’s Testimony and the Samaritans’ Response (vv. 27–42)

When she realized whom she was speaking with, the woman gained courage and asked a question that had long been hidden in her heart: “…where should we worship?” (v. 20)

Who would have thought that a woman of her condition was interested in worship!? How easy it is to judge people! The Lord did not judge her, and she felt free to ask questions.

What happened exceeded all imagination. This woman, who had hidden from her peers, now ran into the city and told everyone what had happened to her. She did not need theology, higher studies… only her personal testimony: “Come, see a man who told me everything I ever did. Could this be the Messiah?” (v. 29). The withdrawn sinner became a public missionary.

“Many of the Samaritans from that town believed in him because of the woman’s testimony, ‘He told me everything I ever did.’” (v. 39)

Later, the people of the city testified to their own conversion experience: “We no longer believe just because of what you said; now we have heard for ourselves…” (v. 42)

3. The Healing of the Royal Official’s Son (vv. 43–54)

True faith is based on the Word of Christ, not on signs: “The man took Jesus at his word and departed.” (v. 50)

The official, confronted with his son’s illness, displayed authentic faith – he took Jesus’ Word as sufficient. True faith is based on the Word of the Savior, not on signs.

The official’s son was healed “at that very hour” (vv. 52–53).

The ruler asked for a miracle, but the Lord challenged him to faith. His faith grew progressively: from request, to obedience, to confirmation, and to testimony (v. 53).

The Savior overcame social and ethnic barriers. He offered salvation to the Samaritan woman – a gesture of great grace for the context of that time (Galatians 3:28).

Let us pray for faith and for the courage to testify about Him to all the people we meet.