5 noiembrie

Miercuri, 5 noiembrie 2025, Faptele Apostolilor 11:1-30

Faptele Apostolilor, capitolul 11 este o verigă de tranziție între convertirea ofițerului Corneliu (cap. 10) și prima mare expansiune misionară a Bisericii (cap. 13). Este capitolul în care Biserica din Ierusalim înțelege și acceptă oficial că mântuirea este și pentru neamuri. Totodată, capitolul marchează nașterea Bisericii din Antiohia, prima comunitate creștină mixtă (evrei și greci) și locul unde ucenicii sunt numiți pentru prima dată „creștini” (vers. 26). Ierusalimul, capitala religioasă a iudaismului, începe să piardă rolul de centru misionar, iar Antiohia devine noul centru strategic.

1.     Reacția Bisericii din Ierusalim la convertirea neamurilor (vers. 1–18)

„Apostolii și frații care erau în Iudeea au auzit că și neamurile au primit Cuvântul lui Dumnezeu.” (vers. 1)

Când Petru s-a întors la Ierusalim după întâlnirea cu ofițerul Corneliu, „cei tăiați împrejur” (adică iudeii creștini care respectau Legea mozaică) l-au confruntat: „Ai intrat în casă la niște oameni netăiați împrejur și ai mâncat cu ei.” (vers. 3)

Părtășia la masă cu neamurile se constituia într-o abatere extrem de gravă. Din acest motiv, Petru este nevoit să dea explicații nu pentru predica sa, ci pentru părtășia sa.

Apostolul nu se apără prin argumente teologice, ci pur și simplu relatează experiența sa din Iope. Povestește vedenia în care Dumnezeu i-a arătat un vas cu animale considerate necurate și i-a spus: „Ce a curățit Dumnezeu, să nu numești spurcat.” (10:15) Apoi Duhul Sfânt i-a spus să meargă cu trimișii lui Corneliu „fără să facă vreo deosebire.” (vers. 20)

Petru îi asigură că Duhul Sfânt S-a coborât peste neamuri „ca și peste noi la început”, ceea ce a fost o confirmare divină a acceptării lor.

În final, Petru concluzionează: „Dacă Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă… cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” (vers. 17)

Când ei au auzit explicația s-au liniștit și au zis: „Dumnezeu a dat deci și neamurilor pocăință, ca să aibă viața.” (vers. 18)

Biserica înțelege că mântuirea nu este un privilegiu național, ci un dar universal; nu este un merit, ci un act al harului.

2.     Răspândirea Evangheliei în Antiohia (vers. 19–26)

„Cei ce se împrăștiaseră din pricina prigonirii lui Ștefan au ajuns până în Fenicia, Cipru și Antiohia și propovăduiau Cuvântul numai iudeilor.” (vers. 19)

Impulsul etnic este selectiv: creștinii evrei „propovăduiau Cuvântul numai iudeilor.” – „Unii din Cipru și Cirena au început să vorbească și grecilor, vestind Evanghelia Domnului Isus.” (vers. 20)

Acești creștini sunt primii evangheliști dintre laici care depășesc frontierele etnice. Spre deosebire de credincioșii care predicau doar iudeilor, acești creștini „au vorbit și grecilor”, adică neamurilor. „Mâna Domnului era cu ei” – Dumnezeu a binecuvântat inițiativa și curajul lor, iar un mare număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul. (vers. 21)

Această lucrare a dus la formarea unei comunități creștine mixte, care va deveni un punct de plecare pentru misiunea internațională a Bisericii. Ca urmare a acestei mișcări, Barnaba este trimis din Ierusalim la Antiohia, apoi îl aduce și pe Pavel să lucreze împreună cu el acolo timp de un an. (vers. 22–26) Slujirea lor a avut un rod bogat: „…întâiași dată, ucenicilor li s-a dat numele de creștini în Antiohia.” (vers. 26)

3.     Generozitatea Bisericii din Antiohia (vers. 27–30)

Un profet anunță o foamete mare ce urma să vină „pe vremea împăratului Claudiu.” (vers. 27–28) Biserica reacționează și „ucenicii au hotărât să trimită un ajutor fraților care locuiau în Iudeea.” (vers. 29)

Duhul Sfânt Se manifestă și prin daruri profetice de avertizare și conducere.

Aceasta este prima colectă misionară din istorie, reflectând dragostea frățească și unitatea între biserici. Barnaba și Saul duc darul la bătrânii din Ierusalim, întărind legătura frățească între centrul vechi – Ierusalim (centrul cultului) și cel nou – Antiohia (centrul de misiune). Dumnezeu rupe barierele religioase, dar întărește unitatea credinței.

Biserica se extinde dincolo de granițele etnice, devenind o comunitate diversă și misionară.

Să ne rugăm pentru unitatea doctrinei din biserică și pentru unitatea frățească dintre biserici. Este o mărturie extrem de slabă lipsa legăturii frățești dintre păstorii și bisericile din același oraș. Dacă slujim aceluiași Stăpân, atunci va fi dificil să explicăm oamenilor din comunitate de ce atâta separare și uneori ostilitate între biserici, ba chiar concurență și lipsă de apreciere și prietenie.

Să lăsăm dragostea lui Dumnezeu să ne pună împreună ca pe niște adevărați frați.

Pastor Luigi Mițoi

Wednesday, November 5, 2025 – Acts 11:1–30

Acts chapter 11 serves as a transitional link between the conversion of the officer Cornelius (ch. 10) and the first major missionary expansion of the Church (ch. 13). It is the chapter in which the Church in Jerusalem understands and officially accepts that salvation is also for the Gentiles. At the same time, this chapter marks the birth of the Church in Antioch—the first mixed Christian community (Jews and Greeks)—and the place where the disciples were first called “Christians” (v. 26). Jerusalem, the religious capital of Judaism, begins to lose its role as a missionary center, while Antioch becomes the new strategic hub.

1.     The Church in Jerusalem Reacts to the Conversion of the Gentiles (vv. 1–18)

“The apostles and the believers throughout Judea heard that the Gentiles also had received the word of God.” (v. 1)

When Peter returned to Jerusalem after his meeting with the officer Cornelius, “the circumcised believers criticized him and said, ‘You went into the house of uncircumcised men and ate with them.’” (v. 3)

Table fellowship with Gentiles was considered an extremely serious offense. For this reason, Peter was compelled to give an explanation—not for his preaching, but for his fellowship.

The apostle did not defend himself with theological arguments; he simply recounted his experience in Joppa. He described the vision in which God showed him a vessel containing animals considered unclean and said to him, “Do not call anything impure that God has made clean.” (10:15) Then the Holy Spirit told him to go with Cornelius’s messengers “without making a distinction.” (v. 20)

Peter assured them that the Holy Spirit came upon the Gentiles “as he had come on us at the beginning,” which was divine confirmation of their acceptance.

Finally, Peter concluded, “So if God gave them the same gift he gave us… who was I to think that I could stand in God’s way?” (v. 17)

When they heard this explanation, they calmed down and said, “So then, even to Gentiles God has granted repentance that leads to life.” (v. 18)

The Church understood that salvation is not a national privilege but a universal gift; not a reward, but an act of grace.

2.     The Spread of the Gospel in Antioch (vv. 19–26)

“Now those who had been scattered by the persecution that broke out when Stephen was killed traveled as far as Phoenicia, Cyprus and Antioch, spreading the word only among Jews.” (v. 19)

The ethnic impulse was selective: the Jewish Christians “spread the word only among Jews.” – “Some of them, however, men from Cyprus and Cyrene, went to Antioch and began to speak to Greeks also, telling them the good news about the Lord Jesus.” (v. 20)

These believers were the first lay evangelists to cross ethnic boundaries. Unlike those who preached only to Jews, these Christians “spoke also to Greeks,” meaning Gentiles. “The Lord’s hand was with them,” and God blessed their initiative and courage, so that a great number of people believed and turned to the Lord. (v. 21)

This work led to the formation of a mixed Christian community that would become the starting point for the Church’s international mission. As a result of this movement, Barnabas was sent from Jerusalem to Antioch, and he later brought Paul to work with him there for a year. (vv. 22–26) Their ministry bore abundant fruit: “The disciples were called Christians first at Antioch.” (v. 26)

3.     The Generosity of the Church in Antioch (vv. 27–30)

A prophet announced a great famine that was to come “during the reign of Claudius.” (vv. 27–28) The Church responded, and “the disciples, as each one was able, decided to provide help for the brothers and sisters living in Judea.” (v. 29)

The Holy Spirit manifested Himself through prophetic gifts of warning and guidance.

This was the first missionary offering in history, reflecting brotherly love and unity among the churches. Barnabas and Saul brought the gift to the elders in Jerusalem, strengthening the bond between the old center—Jerusalem (the center of worship)—and the new one—Antioch (the center of mission). God breaks religious barriers but strengthens the unity of faith.

The Church expands beyond ethnic borders, becoming a diverse and missionary community.

Let us pray for unity in doctrine within the Church and for brotherly unity among churches. It is a very poor testimony when there is no fellowship among pastors and churches in the same city. If we serve the same Lord, it will be hard to explain to people in the community why there is so much separation and sometimes hostility among churches—even competition, and a lack of appreciation and friendship.

Let us allow the love of God to bring us together as true brothers and sisters.