26 noiembrie

Miercuri, 26 noiembrie 2025, Romani 4:1-25

Romani 4 explică argumentația lui Pavel cu privire la îndreptățirea prin credință. Îndreptățirea este acțiunea prin care omul este pus într-o poziție de neprihănire înaintea lui Dumnezeu.

După ce, în primele 20 de versete ale capitolului 3, Pavel a prezentat marea problemă („toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” – vers. 23), în ultimele 11 versete a descris marea soluție („neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Cristos, pentru toți și peste toți cei ce cred” – vers. 22). Romani 3 este punctul de cotitură al epistolei pentru faptul că apostolul demonstrează vinovăția universală, proclamă soluția divină – neprihănirea prin credință în Mântuitorul Cristos.

Tema capitolului 4 este îndreptățirea prin credință, ilustrată prin Avraam (credința socotită ca dreptate) și David (fericirea iertării), cu implicația universală că promisiunea se extinde la toți cei ce cred, „fără Lege”.

Scopul capitolului 4 este să demonstreze, din Scriptură, că neprihănirea lui Dumnezeu este darul acordat celui neevlavios prin credință, anterior și independent de circumcizie și de faptele Legii, pentru a stabili că Evanghelia este aceeași cale de mântuire pentru iudei și neamuri.

1.     Avraam este îndreptățit prin credință, nu prin fapte (vers. 1–8)

Romani 4 răspunde la o întrebare crucială: Cum a fost socotit Avraam neprihănit? Evreii cred că Avraam a fost justificat datorită: (1) ascultării sale, (2) faptelor sale, (3) circumciziei (tăierea împrejur).

Pavel combate această tradiție, demonstrând că Avraam a fost justificat înainte să fie circumcis (vers. 10–11). Avraam trăiește cu aproximativ 2000 de ani înainte de Cristos, iar Legea mozaică apare cu 430 de ani mai târziu (Galateni 3:17).

Biblia spune că Avraam a fost justificat prin credință: „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire.” (vers. 3) Acest adevăr demontează întregul sistem iudaic bazat pe merite, Lege și ritualuri. Dacă îndreptățirea ar fi prin fapte, „plata” ar fi ceva datorat (vers. 4), nu har; dar „celui păcătos” credința i se socotește ca neprihănire/dreptate: „celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat.” (vers. 4)

Pavel explică doctrina îndreptățirii prin credință prezentând două mărturii majore din Vechiul Testament: Avraam – părintele credinței; David – regele după inima lui Dumnezeu.

2.     Avraam a fost justificat înainte de circumcizie (vers. 9–12)

Justificarea înseamnă că Dumnezeu declară drept pe cel ce crede. Circumcizia nu este cauza justificării, ci un „semn” (vers. 11). Avraam a fost socotit neprihănit înainte de a fi circumcis (Geneza 15:6 – Geneza 17). Astfel, Avraam este tatăl celor necircumciși care cred (vers. 11), dar și al celor circumciși care urmează credința lui (vers. 12).

Pavel lovește direct în încrederea greșită a evreilor în circumcizie:

(a) Circumcizia fără credință este inutilă.

(b) Credința fără circumcizie este suficientă. Circumcizia ca pecete, nu ca sursă a neprihănirii (vers. 9–12).

Avraam devine astfel tată al „tuturor credincioșilor”, indiferent de etnie. Credința i s-a socotit lui Avraam „pe când era necircumcis”. Circumcizia devine semn (pecete) al dreptății deja primite. Identitatea spirituală precede identitatea rituală.

Pavel demontează meritele religioase: credința nu este faptă remunerată, ci încredere în Dumnezeu care îndreptățește prin har, prin Cristos, pe cel vinovat.

Îndreptățirea nu este salariul faptelor, ci darul harului; altfel, credința ar fi „o monedă” pentru retribuție, învățătură pe care Pavel o respinge.

3.     Promisiunile făcute lui Avraam au fost prin credință, nu prin Lege (vers. 13–17)

„Făgăduința că va moșteni lumea” nu i-a fost dată prin Lege (vers. 13). Legea aduce mânie (vers. 15), nu binecuvântare: „De aceea, moștenirea vine prin credință, pentru ca să fie prin har.” (vers. 16)

Scopul este certitudinea: harul ancorează promisiunea în fidelitatea lui Dumnezeu, nu în performanța omului. Credința este singurul canal prin care promisiunea poate fi universală.

Harul asigură stabilitatea promisiunii: dacă mântuirea ar fi pe merite, niciun om nu ar fi sigur. Moștenirea lumii nu vine „prin Lege”, ci „prin dreptatea credinței”. Legea aduce mânie (dezvăluie încălcarea), dar promisiunea funcționează „prin har”, ca să fie sigură pentru toată sămânța (iudei și neamuri).

4.     Exemplul credinței lui Avraam (vers. 18–22)

Avraam „a nădăjduit împotriva oricărei nădejdi” (vers. 18). Nu s-a uitat la trupul lui „de aproape o sută de ani” sau la pântecele Sarei (vers. 19).

„Nu s-a îndoit de făgăduința lui Dumnezeu prin necredință.” (vers. 20) „Plin de încredere”, a dat slavă lui Dumnezeu (vers. 20), și credința aceasta i-a fost „socotită ca neprihănire” (vers. 22).

Credința nu este optimism, ci încredere în promisiunea lui Dumnezeu.

5.     Aplicarea principiului pentru noi (vers. 23–25)

„Dar nu numai pentru el este scris că i-a fost socotită ca neprihănire.” (vers. 23)

„Ci este scris și pentru noi, cărora urmează să ne fie socotită.” (vers. 24)

Justificarea prin credință este ancorată în moartea și învierea Domnului Cristos. Textul arată că moartea lui Isus a plătit prețul păcatului, iar învierea Lui confirmă acceptarea jertfei de către Dumnezeu și inaugurarea unei noi stări: îndreptățirea credinciosului (vers. 24).

Să ne rugăm pentru o deplină încredere în lucrarea harului mântuitor, care este darul fără plată prin Cristos!

Pastor Luigi Mițoi

Wednesday, November 26, 2025, Romans 4:1–25

Romans 4 explains Paul’s argument regarding justification by faith. Justification is the act by which a person is placed in a position of righteousness before God.

After, in the first 20 verses of chapter 3, Paul presented the great problem (“all have sinned and fall short of the glory of God” – v. 23), in the last 11 verses he described the great solution (“the righteousness given through faith in Jesus Christ to all who believe” – v. 22). Romans 3 is the turning point of the epistle because the apostle demonstrates universal guilt and proclaims the divine solution—righteousness by faith in Christ the Savior.

The theme of chapter 4 is justification by faith, illustrated through Abraham (faith credited as righteousness) and David (the blessedness of forgiveness), with the universal implication that the promise extends to all who believe, “apart from the Law.”

The purpose of chapter 4 is to demonstrate from Scripture that God’s righteousness is a gift granted to the ungodly through faith, prior to and independent of circumcision and the works of the Law, in order to establish that the Gospel is the same way of salvation for both Jews and Gentiles.

1. Abraham is justified by faith, not by works (verses 1–8)

Romans 4 answers a crucial question: How was Abraham counted righteous? The Jews believed Abraham was justified because of: (1) his obedience, (2) his works, (3) his circumcision.

Paul counters this tradition by showing that Abraham was justified before he was circumcised (vv. 10–11). Abraham lived about 2000 years before Christ, and the Mosaic Law appeared 430 years later (Galatians 3:17).

The Bible says Abraham was justified by faith: “Abraham believed God, and it was credited to him as righteousness.” (v. 3) This truth dismantles the entire Jewish system based on merit, Law, and rituals. If justification were by works, the “wage” would be something owed (v. 4), not grace; but for “the sinner” faith is credited as righteousness: “Now to the one who works, wages are not credited as a gift but as an obligation.” (v. 4)

Paul explains the doctrine of justification by faith by presenting two major Old Testament witnesses: Abraham—the father of faith; and David—the king after God’s heart.

2. Abraham was justified before circumcision (verses 9–12)

Justification means that God declares righteous the one who believes. Circumcision is not the cause of justification but a “sign” (v. 11). Abraham was counted righteous before he was circumcised (Genesis 15:6 – Genesis 17). Thus, Abraham is the father of uncircumcised believers (v. 11), and also of the circumcised who follow his faith (v. 12).

Paul strikes directly at the Jews’ misplaced confidence in circumcision:

(a) Circumcision without faith is useless.
(b) Faith without circumcision is sufficient. Circumcision as a seal, not as a source of righteousness (vv. 9–12).

Abraham thus becomes the father of “all believers,” regardless of ethnicity. His faith was credited to him “while he was still uncircumcised.” Circumcision became a sign (seal) of the righteousness already received. Spiritual identity precedes ritual identity.

Paul dismantles religious merit: faith is not a work rewarded but trust in God who justifies the guilty through grace, through Christ.

Justification is not the salary of works but the gift of grace; otherwise faith would be a “currency” for payment—an idea Paul rejects.

3. The promises made to Abraham were through faith, not through the Law (verses 13–17)

“It was not through the law that Abraham and his offspring received the promise that he would be heir of the world” (v. 13). The Law brings wrath (v. 15), not blessing: “Therefore, the promise comes by faith, so that it may be by grace.” (v. 16)

The goal is certainty: grace anchors the promise in God’s faithfulness, not in human performance. Faith is the only channel by which the promise can be universal.

Grace ensures the stability of the promise: if salvation were based on merit, no one could be sure. The inheritance of the world does not come “through the Law,” but “through the righteousness of faith.” The Law brings wrath (by revealing transgression), but the promise operates “by grace,” so that it may be certain for all the offspring (Jews and Gentiles).

4. The example of Abraham’s faith (verses 18–22)

Abraham “against all hope… in hope believed” (v. 18). He did not look at his own body “as good as dead—since he was about a hundred years old” or at Sarah’s womb (v. 19).

“Yet he did not waver through unbelief regarding the promise of God.” (v. 20) “But was strengthened in his faith and gave glory to God” (v. 20), and this faith was “credited to him as righteousness” (v. 22).

Faith is not optimism but trust in God’s promise.

5. The application of this principle for us (verses 23–25)

“The words ‘it was credited to him’ were written not for him alone” (v. 23),

“but also for us, to whom God will credit righteousness.” (v. 24)

Justification by faith is anchored in the death and resurrection of the Lord Christ. The passage shows that Jesus’s death paid the price for sin, and His resurrection confirmed God’s acceptance of His sacrifice and inaugurated a new state: the believer’s justification (v. 24).

Let us pray for a full confidence in the saving work of grace, which is God’s free gift through Christ!