23 octombrie

Joi, 23 octombrie 2025, Ioan 19:1–42

Ioan 19 descrie răstignirea, moartea și îngroparea Domnului. Mântuitorul nu este o victimă, ci un Rege care domnește pe lemn. Ioan nu descrie doar suferința, ci slava crucii.

Iudeii nu aveau dreptul legal să execute pe cineva, de aceea au apelat la autoritatea romană pentru condamnarea lui Isus.

Răstignirea era o metodă romană de execuție rezervată criminalilor și sclavilor, având rolul să umilească și să provoace suferință publică.

Compoziția și structura mesajului sugerează împărțirea capitolului 19 în câteva secțiuni:

1.     Condamnarea și batjocorirea lui Isus (vers. 1–16)

Regele lumii Se lasă judecat pentru ca noi să fim îndreptățiți (Isaia 53:5).

Sinedriul (consiliul religios iudaic) L-a acuzat pe Isus de blasfemie pentru că S-a declarat pe Sine Fiul lui Dumnezeu (vers. 7).

Mulțimea alege un împărat pământesc: „N-avem alt împărat decât Cezarul” (vers. 15) – ironie tragică a apostaziei religioase.

Soldații L-au batjocorit așezându-I o cunună de spini pe cap (vers. 2).

Pilat știe că Isus este nevinovat, dar cedează fricii (vers. 8, 12). El încearcă să-L elibereze, dar este presat de acuzația că „dacă Îl eliberezi, nu ești prieten al Cezarului” (vers. 12). Sub presiunea mulțimii înfuriate, Pilat Îl biciuiește pe Nazarinean (vers. 1), Îi pune cununa de spini pe cap și Îl prezintă mulțimii spunând: „Iată omul!” (vers. 5). Deși Pilat apelează la superioritatea poziției sale administrative, suveranitatea și regalitatea Domnului Isus ies în evidență din răspunsul pe care Îl dă prefectului roman: „Nu ai avea nicio putere asupra Mea, dacă nu ți-ar fi fost dată de sus” (vers. 11). Deși este condamnat și batjocorit, Domnul rămâne în control deplin.

Când frica de oameni învinge frica de Dumnezeu, omul comite nedreptăți grave.

2.     Răstignirea lui Isus (vers. 17–30)

Mântuitorul Își poartă singur crucea spre Golgota până când îi este dată, din cauza epuizării fizice, lui Simon din Cirena (vers. 17).

Soldații și-au împărțit între ei hainele Domnului (vers. 23–24). Potrivit obiceiului vremii, soldații care executau o condamnare la moarte aveau dreptul să păstreze bunurile personale ale condamnatului. Era o formă de „recompensă” informală.

Este impresionant faptul că, în mijlocul suferinței teribile, Domnul a avut grijă de mama Sa, încredințând-o ucenicului iubit, Ioan (vers. 26–27).

Mântuitorul proclamă împlinirea lucrării de mântuire înainte să moară: „S-a isprăvit!” (Tetelestai) (vers. 30).

Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul era inscripționată în cele trei limbi ale vremii cu următorul mesaj: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor” (vers. 19–20). Această inscripție reflectă atât ironia, cât și adevărul suprem al identității Sale.

3.     Îngroparea Domnului Isus (vers. 31–42)

Femeile credincioase și Ioan, ucenicul iubit, sunt exemple de loialitate tăcută în mijlocul trădării generale (vers. 25–27).

Iosif și Nicodim, lideri evrei convertiți în taină, manifestă curaj și reverență și Îl îngroapă pe Domnul într-un mormânt nou (vers. 40–42). Ei aduc miresme – un omagiu regal, aproximativ 45 de litri de mir și aloe (vers. 40–41).

Faptul că Domnul este îngropat în grădină (vers. 41) evocă Edenul – promisiunea restaurării.

Gândindu-ne la curajul lui Iosif și Nicodim, dar și la compromisul lui Pilat, să alegem drumul pe care vrem să mergem în viață. Să ne rugăm Domnului pentru compasiune și demnitate în fața suferinței din viața celor din jur.

Pastor Luigi Mițoi

Thursday, October 23, 2025, John 19:1–42

John 19 describes the crucifixion, death, and burial of the Lord. The Savior is not a victim, but a King who reigns from the cross. John does not only portray suffering but the glory of the cross.
The Jews did not have the legal right to execute anyone, so they appealed to Roman authority for the condemnation of Jesus.

Crucifixion was a Roman method of execution reserved for criminals and slaves, designed to humiliate and inflict public suffering.

The composition and structure of the message suggest dividing chapter 19 into several sections:

1.     The condemnation and mocking of Jesus (vv. 1–16)
The King of the world allows Himself to be judged so that we may be justified (Isaiah 53:5).
The Sanhedrin (the Jewish religious council) accused Jesus of blasphemy because He declared Himself to be the Son of God (v. 7).
The crowd chooses an earthly king: “We have no king but Caesar” (v. 15) – a tragic irony of religious apostasy.
The soldiers mocked Him by placing a crown of thorns on His head (v. 2).
Pilate knows that Jesus is innocent but gives in to fear (vv. 8, 12). He tries to release Him but is pressured by the accusation: “If you let this man go, you are no friend of Caesar” (v. 12). Under the pressure of the enraged crowd, Pilate has the Nazarene flogged (v. 1), places the crown of thorns on His head, and presents Him to the crowd, saying: “Here is the man!” (v. 5). Although Pilate appeals to the superiority of his administrative position, the sovereignty and kingship of the Lord Jesus are evident in the answer He gives to the Roman governor: “You would have no power over Me if it were not given to you from above” (v. 11). Though condemned and mocked, the Lord remains in full control.
When the fear of people overcomes the fear of God, man commits grave injustices.

2.     The crucifixion of Jesus (vv. 17–30)
The Savior carries His own cross to Golgotha until, due to physical exhaustion, it is given to Simon of Cyrene to carry (v. 17).
The soldiers divided the Lord’s garments among themselves (vv. 23–24). According to the custom of the time, the soldiers who carried out an execution were entitled to keep the condemned person’s personal belongings. It was considered an informal “reward.”
It is remarkable that, in the midst of terrible suffering, the Lord cared for His mother, entrusting her to His beloved disciple, John (vv. 26–27).
The Savior proclaims the completion of the work of salvation before He dies: “It is finished!” (Tetelestai) (v. 30).
The cross on which the Savior was crucified was inscribed in the three languages of the time with the following message: “Jesus of Nazareth, the King of the Jews” (vv. 19–20). This inscription reflects both the irony and the supreme truth of His identity.

3.     The burial of the Lord Jesus (vv. 31–42)
The faithful women and John, the beloved disciple, are examples of quiet loyalty amid general betrayal (vv. 25–27).
Joseph and Nicodemus, Jewish leaders secretly converted, show courage and reverence as they bury the Lord in a new tomb (vv. 40–42). They bring spices— a royal tribute—about seventy-five pounds of myrrh and aloes (vv. 40–41).
The fact that the Lord was buried in a garden (v. 41) evokes Eden—the promise of restoration.

As we reflect on the courage of Joseph and Nicodemus, but also on Pilate’s compromise, let us choose the path we want to walk in life. Let us pray to the Lord for compassion and dignity in the face of the suffering around us.