17 septembrie

Miercuri, 17 septembrie 2025, Luca 7:1-50

Luca 7 continuă descrierea activității Mântuitorului: vindecarea robului sutașului, învierea fiului văduvei din Nain, întrebarea lui Ioan Botezătorul despre Isus Cristos, femeia care toarnă mir pe Domnul în casa unui fariseu. Aceste întâmplări pun în evidență credința sutașului, compasiunea Mântuitorului, împlinirea profețiilor cu privire la Ioan Botezătorul, iertarea și restaurarea femeii păcătoase.

Urmează să privim la fiecare dintre aceste întâmplări cu intenția să învățăm despre caracterul și puterea Mântuitorului.

1. Vindecarea slujitorului sutașului (vers. 1-10)

„Fiindcă auzise vorbindu-se despre Isus, sutașul a trimis la El pe niște bătrâni ai iudeilor, ca să-L roage să vină să vindece pe robul lui.” (vers. 3) Acest om iese în evidență prin manifestarea a două virtuți: smerenie și credință:

a) El se consideră nevrednic să-L primească pe Isus în casa lui: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu” (vers. 6).

b) Credința lui autentică se exprimă prin înțelegerea autorității Mântuitorului: „Zi numai un cuvânt și robul meu va fi tămăduit” (vers. 7).

Domnul Isus Se miră de credința lui: „Nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare.” (vers. 9). Lecția pe care o întâlnim în acest episod demonstrează că smerenia și credința nu depind de apartenența etnică.

2. Învierea fiului văduvei din Nain (vers. 11-17)

„Când S-a apropiat de poarta cetății, iată că duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al maicii lui, care era văduvă; și cu ea erau o mulțime de oameni din cetate.” (vers. 12)

Cuprinsă de durere, o femeie văduvă își duce singurul fiu la groapă (vers. 12). Isus este mișcat de starea ei disperată: „Domnului I s-a făcut milă de ea” (vers. 13). El Își manifestă puterea dumnezeiască, Se atinge de sicriu și vorbește cu tânărul ca și cum ar fi fost viu: „Tinere, scoală-te, îți spun!” (vers. 14). Este interesant și are caracter pedagogic pentru noi să remarcăm faptul că Domnul nu Se roagă lui Dumnezeu să-l învieze pe copil, ci vorbește copilului poruncindu-i să se scoale (din morți).

3. Întrebarea lui Ioan Botezătorul și mărturia lui Isus despre Ioan (vers. 18-35)

Ioan trimite ucenici să întrebe: „Tu ești Acela care are să vină, sau să așteptăm pe altul?” (vers. 19). Domnul răspunde arătând faptele Sale: „orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți, surzii aud, morții înviază, și săracilor li se propovăduiește Evanghelia.” (vers. 22)

Domnul a mărturisit despre Ioan că este „mai mult decât un proroc”, este „cel mai mare dintre cei născuți din femei” (vers. 26, 28). Remarcăm faptul că și atunci, ca și acum, botezul lui Ioan l-au primit mulțimile și vameșii, însă fariseii l-au respins (vers. 29-30). Domnul critică generația necredincioasă, care respinge pe Ioan pentru austeritatea lui și pe El pentru prietenia cu păcătoșii (vers. 31-35). Când inima oamenilor este împietrită, respinge atât adevărul aspru rostit de Ioan, cât și harul blând adus de Mântuitorul (vers. 33-34).

4. Femeia păcătoasă care Îl unge pe Domnul Isus cu mir (vers. 36-50)

„…o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor și stătea înapoi lângă picioarele lui Isus și plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei și să le șteargă cu părul capului ei; le săruta mult și le ungea cu mir.” (vers. 37-38)

O femeie cu o reputație slabă intră în casa lui Simon, care stătea la masă cu Isus și ucenicii. Plângând, Îi sărută picioarele Domnului, I le stropește cu mir și cu lacrimile ei (vers. 37-38). În timpul acela, vameșii, femeile păcătoase și neamurile erau excluși din cercurile religioase. Văduvele și femeile singure erau stigmatizate, vulnerabile economic și social. Gazda se îndoiește de autenticitatea Domnului ca proroc (vers. 39), însă Mesia îi spune pilda cu cei doi datornici (vers. 41-43): cine este iertat mult, iubește mult (vers. 47). Mântuitorul o reabilitează public pe femeia păcătoasă când îi spune: „Credința ta te-a mântuit; du-te în pace!” (vers. 50)

Adevărul este că iubirea, recunoștința și adorarea izvorăsc din conștientizarea iertării primite. Fariseii, în autosuficiența lor, nu pot gusta niciodată bucuria iertării.

Să ne rugăm pentru puterea de a iubi – mai ales pe cei care nu merită. Gândiți-vă cum arată în fața lui Dumnezeu faptul că mulți bărbați nu-și mai pot iubi soția, în timp ce se simt îndreptățiți să facă lucrul acesta. Cât este de trist să nu cunoaștem Evanghelia în timp ce o ținem în mână și o citim. Cât de dureros este să nu fim în stare să răstignim trupul nostru cu poftele și capriciile lui care ne conduc, în loc să ne lăsăm conduși de Evanghelia lui Dumnezeu. Partea bună stă în faptul că, fiind în viață, ne mai putem pocăi și schimba.

Pastor Luigi Mițoi

Wednesday, September 17, 2025, Luke 7:1-50

Luke 7 continues the description of the Savior’s ministry: the healing of the centurion’s servant, the raising of the widow’s son in Nain, John the Baptist’s question about Jesus Christ, and the woman who poured perfume on the Lord in the house of a Pharisee. These events highlight the faith of the centurion, the compassion of the Savior, the fulfillment of the prophecies concerning John the Baptist, and the forgiveness and restoration of the sinful woman.

Let us look at each of these events with the intention of learning about the character and power of the Savior.

1. The healing of the centurion’s servant (vv. 1–10)

“When he heard of Jesus, he sent some elders of the Jews to him, asking him to come and heal his servant.” (v. 3) This man stands out through the manifestation of two virtues: humility and faith:
a) He considers himself unworthy to receive Jesus into his house: “Lord, don’t trouble yourself, for I do not deserve to have you come under my roof.” (v. 6)
b) His genuine faith is expressed through his understanding of the Savior’s authority: “But say the word, and my servant will be healed.” (v. 7)
Jesus was amazed at his faith: “I tell you, I have not found such great faith even in Israel.” (v. 9) The lesson from this episode demonstrates that humility and faith do not depend on ethnic belonging.

2. The raising of the widow’s son in Nain (vv. 11–17)

“As he approached the town gate, a dead person was being carried out—the only son of his mother, and she was a widow. And a large crowd from the town was with her.” (v. 12)
Overcome with grief, a widow was taking her only son to the grave (v. 12). Jesus was moved by her desperate condition: “When the Lord saw her, his heart went out to her.” (v. 13) He manifested His divine power, touched the coffin, and spoke to the young man as if he were alive: “Young man, I say to you, get up!” (v. 14) It is interesting and pedagogical for us to note that the Lord did not pray to God to raise the child, but spoke directly to him, commanding him to rise (from the dead).

3. John the Baptist’s question and Jesus’ testimony about John (vv. 18–35)

John sent disciples to ask: “Are you the one who is to come, or should we expect someone else?” (v. 19). The Lord responded by pointing to His works: “The blind receive sight, the lame walk, those who have leprosy are cleansed, the deaf hear, the dead are raised, and the good news is proclaimed to the poor.” (v. 22)
The Lord testified about John that he was “more than a prophet”, that he was “among those born of women there is no one greater than John” (vv. 26, 28). We note that then, as now, John’s baptism was received by the crowds and the tax collectors, but the Pharisees rejected it (vv. 29–30). The Lord criticized the unbelieving generation, which rejected John for his austerity and rejected Him for His friendship with sinners (vv. 31–35). When people’s hearts are hardened, they reject both the harsh truth spoken by John and the gentle grace brought by the Savior (vv. 33–34).

4. The sinful woman who anointed the Lord Jesus with perfume (vv. 36–50)

“A woman in that town who lived a sinful life learned that Jesus was eating at the Pharisee’s house, so she came there with an alabaster jar of perfume. As she stood behind him at his feet weeping, she began to wet his feet with her tears. Then she wiped them with her hair, kissed them and poured perfume on them.” (vv. 37–38)
A woman with a bad reputation entered Simon’s house, where Jesus and His disciples were at the table. Weeping, she kissed the Lord’s feet, wet them with perfume and her tears (vv. 37–38). At that time, tax collectors, sinful women, and Gentiles were excluded from religious circles. Widows and single women were stigmatized, economically and socially vulnerable. The host doubted the authenticity of the Lord as a prophet (v. 39), but the Messiah told him the parable of the two debtors (vv. 41–43): whoever has been forgiven much, loves much (v. 47). The Savior publicly restored the sinful woman when He said to her: “Your faith has saved you; go in peace.” (v. 50)

The truth is that love, gratitude, and worship flow from the awareness of the forgiveness received. The Pharisees, in their self-sufficiency, could never taste the joy of forgiveness.

Let us pray for the power to love—especially those who do not deserve it. Think about how it looks before God that many husbands can no longer love their wives, while feeling justified in doing so. How sad it is not to know the Gospel while holding it in our hands and reading it. How painful it is to be unable to crucify our flesh with its passions and whims that lead us, instead of being led by the Gospel of God. The good news is that, being alive, we can still repent and change.