1 septembrie

Luni, 1 septembrie 2025, Marcu 7:1-37

Capitolul 7 descrie o confruntare teologică și practică între tradițiile omenești și voia lui Dumnezeu, descoperită în Scripturi, dar și mila cu care Mântuitorul rezolvă problemele oamenilor sinceri.

1.     Conflictul dintre tradiții și poruncile lui Dumnezeu (vers. 1–23)

Fariseii Îi acuză pe ucenici că nu respectă tradițiile locului: „Pentru ce nu se ţin ucenicii Tăi de datina bătrânilor, ci prânzesc cu mâinile nespălate?” (vers. 5).

Fariseii și cărturarii reprezentau autoritatea religioasă în Israel. Ei puneau accent pe tradițiile orale (Mișna) și pe curăția rituală, spălarea mâinilor, vaselor și alimentelor fiind o practică religioasă, nu igienică: „…când se întorc din piaţă, nu mănâncă decât după ce s-au scăldat. Sunt multe alte obiceiuri pe care au apucat ei să le ţină, precum spălarea paharelor, a urcioarelor, a căldărilor şi a paturilor.” (vers. 4)

Domnul i-a demascat ca fiind oameni a căror inimă era departe de Dumnezeu prin faptul că au anulat Cuvântul revelat și l-au înlocuit cu tradițiile bătrânilor: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, după cum este scris: ‘Norodul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.’” (vers. 6)

Esența fățărniciei lor consta în faptul că se lăudau cu ritualurile exterioare care atrăgeau admirația oamenilor, în timp ce în interiorul inimii lor erau stăpâniți de păcat. Nimic nu contează pentru Dumnezeu dacă inima omului este murdară. Când inima este curată, mâinile nu pot fi murdare.

Mântuitorul a accentuat că omul nu păcătuiește prin atingerea de lucruri exterioare, ci păcatul locuiește în inima lui. „Degeaba Mă cinstesc ei, dând învăţături care nu sunt decât nişte porunci omeneşti.” (vers. 7)

Problema centrală era tensiunea dintre tradițiile omenești și poruncile lui Dumnezeu. Mântuitorul precizează că Dumnezeu privește la inima omului, nu doar la comportamentul exterior.

Ucenicii au cerut explicații în particular și, în versetele 18–23, avem explicația Mântuitorului. Omul este corupt în natura sa și ce iese din inima lui îl întinează, pentru că din inima lui vin gândurile rele care se manifestă prin faptele lui rele.

2.     Credința unei femei păgâne este onorată de Domnul Isus (vers. 24–30)

„Ea Îl ruga să scoată pe dracul din fiica ei.” (vers. 26b)

Domnul testează credința femeii cu o afirmație provocatoare: „Lasă să se sature mai întâi copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei.” (vers. 27)

Vindecarea fiicei femeii siro-feniciene arată că harul lui Dumnezeu trece dincolo de granițele Israelului prin faptul că umilința și credința femeii sunt lăudate de Mântuitorul: „Pentru vorba aceasta, du-te; a ieşit dracul din fiică-ta.” (vers. 29)

Femeia răspunde cu umilință și înțelepciune, arătând o credință autentică: „Doamne, dar și cățeii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa copiilor.” (vers. 28)

3.     Vindecarea unui om surd și mut (vers. 31–37)

„I-au adus un surd care vorbea cu anevoie şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste el.” (vers. 32)

Mântuitorul acționează cu compasiune și discreție, luându-l deoparte și rugându-Se pentru el: „Efata!” – „Deschide-te!” (vers. 34)

Rezumatul lucrării Domnului în Decapole este exprimat de reacția mulțimii: „Ei erau uimiţi peste măsură de mult şi ziceau: ‘Toate le face de minune; chiar şi pe surzi îi face să audă, şi pe muţi, să vorbească.’” (vers. 37)

Mântuitorul rupe barierele etnice și sociale, arătând că Împărăția este pentru toți cei care cred.

Să ne rugăm pentru a manifesta milă și compasiune pentru suferințele oamenilor și pentru a ne feri de ipocrizie și celebritate.

Pastor Luigi Mițoi

Monday, September 1, 2025, Mark 7:1-37

Chapter 7 describes a theological and practical confrontation between human traditions and the will of God revealed in Scripture, as well as the compassion with which the Savior resolves the problems of sincere people.

1.     The conflict between traditions and the commands of God (vv. 1–23)
The Pharisees accused the disciples of not keeping the local traditions: “Why don’t your disciples live according to the tradition of the elders instead of eating their food with defiled hands?” (v. 5).

The Pharisees and teachers of the law represented the religious authority in Israel. They emphasized oral traditions (the Mishnah) and ritual purity, with the washing of hands, vessels, and food being a religious, not hygienic, practice: “…when they come from the marketplace they do not eat unless they wash. And they observe many other traditions, such as the washing of cups, pitchers and kettles.” (v. 4)

The Lord exposed them as people whose hearts were far from God, because they had nullified the revealed Word and replaced it with the traditions of the elders: “Isaiah was right when he prophesied about you hypocrites; as it is written: ‘These people honor me with their lips, but their hearts are far from me.’” (v. 6)

The essence of their hypocrisy lay in the fact that they boasted of external rituals that attracted human admiration, while inwardly their hearts were ruled by sin. Nothing matters to God if a person’s heart is unclean. When the heart is pure, the hands cannot be defiled.

The Savior emphasized that a person does not sin by touching external things, but sin resides in the heart. “They worship me in vain; their teachings are merely human rules.” (v. 7)

The central issue was the tension between human traditions and God’s commands. The Savior made it clear that God looks at the heart of man, not merely at outward behavior.

The disciples asked for an explanation in private and, in verses 18–23, we have the Lord’s explanation. Man is corrupt in his nature, and what comes out of his heart defiles him, for from the heart come evil thoughts that manifest through evil deeds.

2.     The faith of a pagan woman is honored by the Lord Jesus (vv. 24–30)
“She begged Jesus to drive the demon out of her daughter.” (v. 26b)

The Lord tested the woman’s faith with a provocative statement: “First let the children eat all they want,” he told her, “for it is not right to take the children’s bread and toss it to the dogs.” (v. 27)

The healing of the Syrophoenician woman’s daughter shows that the grace of God extends beyond the borders of Israel, as the humility and faith of the woman are praised by the Savior: “For such a reply, you may go; the demon has left your daughter.” (v. 29)

The woman responded with humility and wisdom, demonstrating genuine faith: “Lord,” she replied, “even the dogs under the table eat the children’s crumbs.” (v. 28)

3.     The healing of a deaf and mute man (vv. 31–37)
“There some people brought to him a man who was deaf and could hardly talk, and they begged Jesus to place his hand on him.” (v. 32)

The Savior acted with compassion and discretion, taking him aside and praying for him: “Ephphatha!” (which means “Be opened!”) (v. 34)

The summary of the Lord’s work in the Decapolis is expressed by the reaction of the crowd: “People were overwhelmed with amazement. ‘He has done everything well,’ they said. ‘He even makes the deaf hear and the mute speak.’” (v. 37)

The Savior broke ethnic and social barriers, showing that the Kingdom is for all who believe.

Let us pray that the Lord would help us show mercy and compassion for people’s suffering and to guard ourselves from hypocrisy and fame.