1 decembrie

Luni, 1 decembrie 2025, Romani 9:1–33

Romani 9 este începutul unei noi secțiuni în această epistolă – capitolele 9–11. Pavel abordează problema lui Israel în planul lui Dumnezeu și tensiunea dintre promisiunile lui Dumnezeu și necredința unui mare număr de evrei. Iudaismul diasporei, care accentuează respectarea Legii, circumcizia, sărbătorile și tradițiile, este confruntat cu mișcarea creștină, unde credința în Cristos redefinește identitatea poporului lui Dumnezeu. În acest context mulți evrei se simt marginalizați în bisericile cu majoritate dintre neamuri, unii dintre creștini devenind aroganți față de evrei.

Sunt câteva secțiuni în care poate fi împărțit prezentul capitol:

1.     Durerea lui Pavel pentru Israel și privilegiile evreilor (vers. 1–5)

Pavel are „o mare întristare și o durere necurmată în inimă” (vers. 2). Ar fi acceptat chiar „să fie anatema” pentru frații lui (vers. 3).

Israel are privilegii uriașe: înfierea, slava, legămintele, Legea, slujba, făgăduințele, patriarhii, Cristos după trup (vers. 4–5). Deși vorbește de împietrirea Israelului, Pavel nu o face cu satisfacție, ci cu multă durere, cu inima frântă.

2.     Nu toți cei din Israel sunt Israel: principiul alegerii în istoria patriarhilor (vers. 6–13)

Dragostea Lui nu diluează adevărul: „Nu toți cei ce se coboară din Israel sunt Israel” (vers. 6).

Exemplul lui Isaac (nu Ismael) și al lui Iacov (nu Esau) arată că „copiii promisiunii” sunt socotiți ca sămânță (vers. 7–13): „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât” (vers. 13) evidențiază libertatea alegerii divine.

Exemple: Isaac vs. Ismael (9:7–9), Iacov vs. Esau (9:10–13) – aleși „mai înainte ca să se fi născut ei și ca să fi făcut ceva bine sau rău”. Alegerea nu este bazată pe merite, ci pe chemarea lui Dumnezeu; promisiunea guvernează, nu genealogia.

3.     Dumnezeu nu este nedrept: exemplul lui Moise și al lui Faraon (vers. 14–18)

Pavel subliniază libertatea și suveranitatea lui Dumnezeu: „Este Dumnezeu nedrept? Nicidecum!” (vers. 14). Exemplu din V.T. (Exod 33:19)

„Căci El a zis lui Moise: «Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă și Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.»” (vers. 15)

Accentul este pe „milă”; fără intervenția lui Dumnezeu, toți ar fi pierduți: „El are milă de cine vrea și împietrește pe cine vrea” (vers. 18).

4.     Obiecții și răspunsuri: olarul și lutul; vase ale mâniei, vase ale îndurării (vers. 19–24)

Obiecție: „De ce mai bagă vină, căci cine poate sta împotriva voiei Lui?” (vers. 19).

Răspuns: „mai degrabă, cine ești tu, omule, să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (vers. 20). Olarul are dreptul asupra lutului și face din același amestec „un vas pentru o întrebuințare de cinste și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară” (vers. 21).

Dumnezeu „Și-a arătat mânia și puterea”, dar și „bogăția slavei Sale față de niște vase ale îndurării” (9:22–23).

Pavel introduce misterul planului lui Dumnezeu: El este liber, omul nu a are calitatea de a-L judeca. Dumnezeu „îndură cu multă răbdare vasele mâniei” și „pregătește mai dinainte” vasele milei (vers. 22–23). Totuși, scopul final este arătarea îndurării și a slavei lui Dumnezeu.

5.     Profeții (Osea, Isaia) confirmă: chemarea neamurilor, o rămășiță a lui Israel (vers. 25–33)

Osea: chemarea neamurilor: „voi numi «poporul Meu» pe cel ce nu era poporul Meu” (vers. 25–26).

Isaia: doar „rămășița” lui Israel va fi mântuită (vers. 27–29). Neamurile „au dobândit” neprihănirea prin credință, în timp ce Israel „nu a ajuns” la legea neprihănirii (vers. 30–31).

Pavel arată că profeția din Vechiul Testament anticipează includerea neamurilor și mântuirea doar a unei „rămășițe” din Israel. Adevăratul „Israel” este definit de promisiune, nu doar de descendență fizică (vers. 6–8), Dumnezeu având dreptul suveran să aleagă „în milă” (vers. 15–18).

Neamurile au primit neprihănirea prin credință, Israel a căutat-o prin Lege (fapte) și s-a lovit de „piatra de poticnire” – Isus Cristos (vers. 30–33).

Abordarea acestui subiect creează tensiune pe cel puțin trei paliere:

(a) Suveranitate vs. responsabilitate: Dumnezeu alege în milă; omul e chemat la credință. Tensiunea este reală, însă Pavel o onorează, nu o dizolvă.

(b) Promisiune vs. etnie: Promisiunile sunt valabile, dar se împlinesc în rămășița evreiască și în includerea neamurilor.

(c) Legea vs. credință: Urmărirea neprihănirii „ca din faptele Legii” ratează Evanghelia; credința primește Cristosul – piatra de încercare.

În concluzie, desfășurarea mesajului din capitolul 9 trece de la durere și problemă (vers. 1–5), la explicația teologică a alegerii (vers. 6–24), la confirmarea profetică (vers. 25–29), la concluzia morală și practică (vers. 30–33).

Să ne rugăm Domnului pentru smerenie spirituală și să ne încredem în lucrarea crucii Mântuitorului. Să ne bazăm pe promisiunile Evangheliei și să slujim plini de Duhul Sfânt.

Pastor Luigi Mițoi

Monday, December 1, 2025, Romans 9:1–33

Romans 9 marks the beginning of a new section in this epistle—chapters 9–11. Paul addresses the issue of Israel in God’s plan and the tension between God’s promises and the unbelief of a large number of Jews. Diaspora Judaism, which emphasizes keeping the Law, circumcision, festivals, and traditions, is confronted with the Christian movement, where faith in Christ redefines the identity of God’s people. In this context, many Jews feel marginalized in churches with a Gentile majority, and some Gentile Christians become arrogant toward Jews.

There are several sections into which this chapter may be divided:

1. Paul’s sorrow for Israel and the privileges of the Jews (vv. 1–5)
Paul has “great sorrow and unceasing anguish in my heart” (v. 2). He would have even accepted “to be cursed and cut off” for the sake of his brothers (v. 3).
Israel has enormous privileges: adoption, glory, covenants, the Law, temple service, promises, the patriarchs, Christ according to the flesh (vv. 4–5). Although he speaks about Israel’s hardening, Paul does not do so with satisfaction, but with deep pain, with a broken heart.

2. Not all who are of Israel are Israel: the principle of election in the history of the patriarchs (vv. 6–13)
His love does not dilute truth: “Not all who are descended from Israel are Israel” (v. 6).
The example of Isaac (not Ishmael) and Jacob (not Esau) shows that “the children of the promise are regarded as Abraham’s offspring” (vv. 7–13): “Jacob I loved, but Esau I hated” (v. 13) highlights the freedom of divine election.
Examples: Isaac vs. Ishmael (9:7–9), Jacob vs. Esau (9:10–13)—chosen “before the twins were born or had done anything good or bad.” Election is not based on merit but on God’s call; promise governs, not genealogy.

3. God is not unjust: the example of Moses and Pharaoh (vv. 14–18)
Paul emphasizes the freedom and sovereignty of God: “Is God unjust? Not at all!” (v. 14). Example from the Old Testament (Exodus 33:19):
“I will have mercy on whom I have mercy, and I will have compassion on whom I have compassion.” (v. 15)
The emphasis is on mercy; without God’s intervention, all would be lost: “God has mercy on whom he wants to have mercy, and he hardens whom he wants to harden” (v. 18).

4. Objections and answers: the potter and the clay; objects of wrath and objects of mercy (vv. 19–24)
Objection: “Then why does God still blame us? For who is able to resist his will?” (v. 19)
Answer: “But who are you, a human being, to talk back to God?” (v. 20). The potter has the right over the clay and makes from the same lump “one vessel for special purposes and another for common use” (v. 21).
God “showed his wrath and made his power known,” but also the “riches of his glory” toward the objects of mercy (9:22–23).
Paul introduces the mystery of God’s plan: God is free, and man has no standing to judge Him. God “bears with great patience the objects of his wrath” and “prepared beforehand” the objects of mercy (vv. 22–23). Yet the ultimate goal is the revelation of God’s mercy and glory.

5. The prophets (Hosea, Isaiah) confirm: the calling of the Gentiles, a remnant of Israel (vv. 25–33)
Hosea: the calling of the Gentiles: “I will call them ‘my people’ who are not my people” (vv. 25–26).
Isaiah: only “the remnant” of Israel will be saved (vv. 27–29). The Gentiles “obtained” righteousness by faith, while Israel “did not attain” the law of righteousness (vv. 30–31).
Paul shows that Old Testament prophecy anticipates the inclusion of the Gentiles and the salvation of only a “remnant” of Israel. The true “Israel” is defined by promise, not merely physical descent (vv. 6–8), and God retains the sovereign right to choose “in mercy” (vv. 15–18).
The Gentiles received righteousness by faith; Israel pursued it by the Law (works) and stumbled over the “stumbling stone”—Jesus Christ (vv. 30–33).

This subject creates tension on at least three levels:
(a) Sovereignty vs. responsibility: God elects in mercy; humans are called to faith. Paul honors the tension rather than dissolving it.
(b) Promise vs. ethnicity: The promises remain valid but are fulfilled in the Jewish remnant and in the inclusion of the Gentiles.
(c) Law vs. faith: Pursuing righteousness “as if it were by works” misses the Gospel; faith receives Christ—the testing stone.

In conclusion, the message of chapter 9 moves from sorrow and problem (vv. 1–5), to the theological explanation of election (vv. 6–24), to prophetic confirmation (vv. 25–29), to the moral and practical conclusion (vv. 30–33).

May we pray to the Lord for spiritual humility and trust in the work of the Savior’s cross. May we rely on the promises of the Gospel and serve full of the Holy Spirit.